Am părăsit alberghele din Jaca pe la 7 dimineaţa, cam târziu. Majoritatea pelerinilor erau ieşiţi deja. Timpul era minunat, cald, nu arid şi sufla un vântuleţ din Nord. Am încurcat puţin ieşirea din oraş, dar până la urmă ne-am descurcat. Traseul a fost mai mult pe marginea şoselei, deşi uneori intra şi printr-o pădure veghe, umbroasă. Şopotul râul Aragon ne-a însoţit mult timp. Pelerini puţini, am mers în două, liniştite şi încântate de peisaj. Prima localitate mai importantă din această etapă a fost Santa Cilla de Jaca. Datează din sec. X, este aproape de mănăstirea San Juan de la Pena, întemieiată în sec.XII. Planificarea este de tip roman cu srăzi direcţionate paralel şi perpendicular. Prin 1920 număra cca 90 case şi avea o populaţie de 520 persoane, dar ca majoritatea satelor din partea aragonesă, pe la începutul sec. XX, marea majoritate a populaşiei a emigrat, în special, în Argentina. În această mică localitate există o biserică ce poartă numele de "San Salvador de Santa Cilla", o construcţie originală din sec.XVIII. În interior se află un frumos şi original altar, cu chipul lui San Salvador urcându-se la Domnul. Aici, la o pauză de cafea am cunoscut o doamnă, ce călătorea cu doi feciori, extremi de agitaţi. Dânsa avea o înfăţişare mai mult decât nostimă cu un păr vâlvoi, care mereu îi cădea pe faţa şi ea cu mişcări de cap se chinuia să-l înlăture şi cum nu-i reuşea mişcările nu continuau nici când vorbea. De vorbit, vorbea ca o mitralieră repede şi tare. Comunicarea cu dânsa era un dezastru, iar băiatul cel mic era leit maică-sa. Au avut dorinţa să mergem impreună, dar mai mult de jumătate de oră nu am rezistat. Am grăbit pasul şi am scăpat de ei. Lângă podul de la Puente de la Reina de Jaca am făcut un popas, dar n-a durat nici 20 minute, ca ne-a ajuns Ana cu feciorii din urmă, au venit cu un taxi vreo 5 km. Curând ne-am ridicat şi am luat direcţia spre Arres, o lacalitate la o distanţă de cca 3,5 km. Numai urcuş. Nu a fost obositor deoarece ne însoţea un vânt destul de proaspăt. Cu cât ne urcam, peisajul era mai încântător. Pe la ora 16 am ajuns la alberghe, care se afla la o altitudine de 968 m. Mic, menit să găzuiască vreo 14 pelerini.Este donativ, adică, cina şi dejunul sunt gratis, mărimea plăţii o decide fiecare după bunul simţ. Pelerini suntem 18 persoane. Pe mulţi î-i cunoşteam de acum - Francisco, Rosario, Iluminada şi Francisco, Ana cu băieţii ei ş.a. Gazda, un domn bine aranjat, mi-a spus, că acum câteva zile a trecut pe aici o doamnă ce vorbea ceva de Moldova. Curioasă am consultat lista pelerinilor, dar persoana dată s-a dovedit a fi din Chehia, probabil o fi având ceva comun cu Moldova. La cina pregătită cu ajutorul pelerinilor a fost servită o mâncare specifică zonei, numită "migo" din igrediente: pâine muiată în apă cu usturoi şi ulei, bine fărâmiţată şi cu salam de câteva feluri tăiat mărunt. S-a servit cu salată mixtă. A fost gustos. După cină am vizitat localitatea, practic abandonată. În ultimii ani se încearcă repopularea ei. Am vizitat ruinile Castelului şi a bisericii locale, din sec.XIII. Biserica este încorporată de turnul Castelului, iar interiorul ei a păstrat picturi murale de epocă. Seara târziu am admirat un apus de soare de la înălţime. Vântul s-a înteţit şi s-a făcut frig.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulţumesc pentru vizită şi mai poftim!