Ca de obicei am început călătoria dimineaţa devreme. Timpul continua să ne bucure cu răcoarea de dimineaţă şi cu Soare blând peste zi. Ieşirea din Ponferrada a fost fără probleme de orientare şi foarte frumoasă. Am admirat mulţimea de edificii şi monumente de-a lungul traseului. Grupuri de pelerini mari, mai mici, mergeau la voiue, fiecare în ritmul său, pe unii î-i întreceam eu, alţii mă depăşeau pe mine, dar oricum la o pauză de cafea ne reîntâlneam. Localităţile erau mici şi apropaape una de alta. Am trecut pe lângă o mulţime de monumente istorice: biserici construite prin sec. 11-12, unele de construcţie modernă. În unele am intrat, am avut momente de reculegere, de fiecare dată rosteam Tatăl nostru şi nu încetam să mulţumesc Domnului pentru ajutorul acordat de a ajunge pe aceste locuri minunate. Traseul l-am făcut foarte relaxată, fotografiam tot ce-mi solicita atenţia, discutam cu pelerinii şi încet-încet am ajuns la Villafranca del Bierzo.
Oraşul Villafranca del Bierzo a produs asupra mea o impresie inegalabilă! Întins pe o suprafaţă de 177.37 km, cu o populaţie de cca 3,5 mii persoane este oraşul care mi-a făcut să vibreze sufletul de atâta frumuseţe pe care o posedă. Nu mai fac referire aici la curăţenia proverbială a localităţilor din Spaniei. M-a frapat numărul mare de monumente istorice, concentrate în această localitate: chiar lângă căminul pelerinilor se află biserica "Santiago" (sec. 12) cu vestita "USĂ a ÎMPĂCĂRII", unde pelerinii bolnavi, care nu mai puteau continua pelerinajul, primeau binecuvântarea; La Enunciada (sec. 17) în care se află o bogată colecţie de picturi italiene din Epoca Renaşterii; Biserica Sfântul Nicolae (sec. 17), un edificiu de o măreţie şi frumuseţe încântătoare; La Colegiata (sec. 11), o frumuseţe de clădire în interior şi exterior; Un impresionat Castelul (sec. 16); Mănăstirea San Francisco (sec.13) şi încă multe edificii ce încântă ochii vizitatorului. Nu pot să nu remarc, Grădina publică centrală, “La Alameda”, o armonie între frumuseţea florilor şi măreţia monumentelor istorice ce o înconjoară! Am trăit clipe cu adevărat înălţătoare!
Prânzul l-am servit în companía a doi italieni: Roberto şi Grazzia. Două personae interesante, prietenoase şi cu simţul umorului bine pronunţat, în deosebi Roberto. La cămin am reîntâlnit-o pe Julia, americanca de origine estoniană, am cunoscut un tânăr din Coreea, deschis spre comunicare şi cunoaştere, a sosit si Ben, japonezul retras, prietenul mai vechi Tuţi, un tatătic spaniol, ce făcea pelerinajul împreună cu fiica sa de vreo 12 ani ş.a.
Drumul din cămin spre oraş era abrupt, dacă nu erai atent, aveai mari şanse să ajungi de-a rostogolul. Dar, în pofida acestui impediment şi a faptului, că mă dureau picioarele îngrozitor, am vizitat oraşul de trei ori şi au mai rămas încă multe de văzut totul!
A doua zi, am ieşit cu noaptea în cap. Planificasem să parcurgem o distanţă mai mare. Am luat-o pe strada Apei, cândva centru unui important cartier comercial şi de aici spre ieşire. Drumul a fost destul de uşor şi interesant. O bună parte a trecut pe marginea caroseriei. Oamenii buni au avut grijă să ridice un zid de protecţie, securitate şi comoditate pentru pelerini. Dacă ieri eram încântată de frumuseţea monumentelor istorice apoi, azi ne încântă frumuseţea peisajelor de munte. Am ieşit cu Elena (Franţa), Ana (Ungaria) şi Klaudia din Canada şi toată ziua mi-am petrecut-o în compania acestor minunate doamne. Peste vre-o 10 km. ne-am oprit într-un bar şi am servit micul dejun. A fost o atmosferă uşoară, prietenească. Elena şi Ana au insistat să ne servească micul dejun. Apoi, am urmat Drumul prin sate mici neînsemnate, dar cu flori şi peisaje minunate! Discutând, fotografiind am mai parcurs încă 12 km. şi am făcut iarăşi un popas la poalele Muntelui O Cebreiro. O doamnă din partea locului, ne-a încurajat, că avem doar 8 km. până în vârful munelui. Ne-am bucurat, dar nu conştientizam faptul, că 8 km sunt numai urcuş şi de fapt sunt cam 16 km. de drum normal. În fine, pas cu pas, am început urcuşul. Nu pot să zic, că a fost foarte greu, dar erau momente, când m-i se tăia respiraţia! Mă opream, făceam exerciţii de respiraţie, fotografiam peisajul superb şi înainte. Klaudia a rezistat doar până la Faba, avea faţa roşie ca sfecla şi era periculos să mai continue. Noi, în trei, am mai urcat încă vreo o 6 km. La doi km. de finiş, ajungând prima la un bar, le-am organizat o pauză de soc cu dulciuri, care ne-a prins foarte bine şi ne-a mobilizat puterile să ajungem pe munte mai uşor! Sus, în munţi la o înălţime de 1280 m. turişti câtă frunză şi iarbă! Animaţie, forfotă… Am mers spre cămin, unde pelerinii formaseră o coadă impresionantă. Reîntâlnirea cu mulţi cunoscuţi, îmbrăţişări, sărutări, bucurie! Cazarea, aducerea în ordine. Prânzul l-am servit cu Grazzia într-un restaurant. Puţină odihnă şi am ieşit să cunosc staţiunea. Turiştii plecaseră şi erau doar pelerini. Am reîntâlnit cuplul de spanioli, pe care-i cunoscusem în Santa Catalina de Somoza. Ea, sărmana era, distrusă de durere. Picioarele î-i erau umflate, nu-i încăpeau în încălţămintea şi plus la toate, nici locuri de cazare nu mai erau. În staţiune l-am întâlnit şi pe soţul ei. M-a cunoscut, ne-am bucurat de reîntâlnire. Mi-a povestit necazurile lor, a găsit loc de dormit la un particular sub cerul liber. I-am consolat şi ne-am despărţit cu aprecierea din partea lui, că sunt ca o regină a Drumului! Frumos şi măgulitor!
Am vizitat biserica, magazinele de suvenire, am făcut poze şi am admirat cu toată plăcerea frumuseţea muntelui, care pe alocuri se întindea într-un peisaj de cinci-şase şiruri! Totul în jur era o încântare, iar oboseala, durerile de picioare, nu mai contau!
