luni, 2 noiembrie 2009

11.07 - 13.07.2009 - Astorga - Foncebadon - Ponferrada, ziua a 24,25,26-a

Călătoria din Astorga am început-o într-o stare de spirit superbă. Aveam senzaţia că în această zi, voi trăi clipe frumoase, în pofida faptului, că am uitat telefonul mobil în alberghue şi a trebuit să mă întorc înapoi.  Bine că Piaţa Mare cu renumitul ceasornic, cu care am vrut să verific ceasul mobilului, se afla nu departe de alberghue...

Pelerini mulţi, oraşul are vre-o 3-4 localuri pentru pelerini. Am  reuşit  totuşi să –mi menţin intimitatea şi am mers mai mult de una singură. Am trecut pe lângă Catedrală, Palatul lui Gaudi şi încet – încet am ieşit din oraş. Peste puţin timp am ajuns la Murias de Rechivaldo, o localitate mică, curată cu case bine îngrijite, majoritatea cu pereţii pavaţi cu lespede din piatră. Drumul este bine amenajat, dis-de-dimibneaşă timpul răcoros,  formidabil pentru o călătorie pe jos, în mijlocul naturii şi cu atâtea persoane bune, în jur! Majoritatea pelerinilor erau cunoscuţi, dar se observau şi feţe noi. De aici  până la Santiago de Compostela sunt cca 100 km. şi de obicei, numărul pelerinilor practic se dublează. Mi-au atras atenţia două doamne ce mergeau foarte repede şi vorbeau tare. În urma lor se vedeau numai cârjele lungi în vârful cărora erau aninaţi dovleci mici şi panglici colorate. Viteza cu care mergeau era impresionată, de parcă scăpau trenul.  


Peste aproximativ vreo 5 km. am ajuns la Santa Catalina de Somoza. La intrare în localitate, agitaţie mare. Drumul trecea pe lângă un albergue privt cu bar – restaurant. Stăpâna, o doamnă ingenioasă, energică, invita  toţi pelerinii la o cafea gratis şi cum cafeaua nu putea fi solo… Pe unii desigur, î-i şoca insistenţa doamnei şi mergeau înainte, dar majoritate se opreau. Am rămas şi eu să servesc micul dejun. La masa am cunoscut  o pereche de tineri din Spania. El un Făt – Frumos adevărat - înalt, zvelt, ea, avea trăsături foarte frumoase,  ea la fel de frumoasă, dar  cam obeză. Din cauza greutăţii corporale avea probleme cu picioarele, cu coloana vertebrală, unde mai pui, că era încălţată în papuci la fel ca a-i Laurei, doamna pe care am cunoscut-o în Astorga. Erau la început de pelerinaj şi deja cu probleme. I-am dat doamnei, câteva sfaturi şi cu urări de „Buen Camino” ne-am despărţit. Tot acolo am cunoscut un tânăr din Cehia, Volodea. Un tânăr chipeş, cu ochii albaşti, faţa luminată, cu un corp zvelt de atlet. Am comunicat cu el prin intermediu unei domnişoare - translator, nu ştia spaniolă nici un pic. Am discutat  despre un caz de furt de bani ce s-a petrecut în unul din alberghue din Asorga. Câţiva kilometri în urmă l-am văzut pe Volodea lăsându-şi  bagagele pe marginea drumului şi alergând în direcţia opusă.  Mi-a spus, că văzuse făptaşul furtului şi alerga să-l anunţe pe pătimit. Cu regret se întâmplă şi asemenea cazuri…

Localitatea Santa Catalina este foarte bine amenajată. Locuri de interes, în afară de biserica Nuestra Seniora de las Candelas, nu prea sunt. În această biserică se păstrează o relicvă de a lui San Blas, patronul localităţii.  Personaj des întâlnit pe Drumul lui Santiago datorită sârguinţei sale în acordarea asistenţei sanitare pelerinilor. De aici nici n-am observat când am parcurs următorii 4 km. până în localitatea El Ganso, o localitate mică cu case vechi acoperite cu paie. În centru se află biserica lui Santiago, despre care legenda povesteşte, că însuşi Apostolul Santiago ar fi dus o slujbă religioasă. 

De aici, am luat aer adânc în piept şi am pornit spre Rabanal del Camino, ce se află la o distanţă de 7 km. La intrare în localitate am mas într-un bar să îmbuc ceva. Am reîntâlnit mulţi cunoscuţi, printre care şi pe Ignacio,  profesorul din Nordul Spaniei, care în compania a doi bărbaţi discutau aprins probleme de separatism, unul dintre ei era din Ţara Bascilor. I-am lăsat şi am pornit să vizitez localitatea, fiindcă deşi este mică, are multe obiective de interes. Este o localitate cu tradiţii pe Drumul lui Santiago, pomenită în cronicile vremii încă în sec. 12. De atunci datează şi biserica Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi biserici de provenienţă romană, care păstrează şi până azi picturi murale din acea epocă. Tradiţia de buni ospitalieri cu  rădăcini din epoca medievală este păstrată aici.  Pelerinii au la dispoziţia lor, trei localuri în care pot rămâne peste noapte şi un hotel pentru cei mai pretenţioşi. Recent, în 2001, a fost inaugurată Mănăstirea Ordinului Benedict San Salvador Irago, sub ocrotirea Stareţei mănăstirii Sfânta Otilia din Germania, pusă de asemenea în slujba pelerinilor cu scopul de a propovădui Evanghelia şi de a pregăti spiritul pelerinilor pentru întâlnirea cu Santiago. Am mai vizitat, „casa cu patru colţuri” unde Regele Filip al II-lea cu suita sa, s-au oprit în drum spre Santiago. De aici am luat direcţia spre Foncebadon. Peste aproape o oră am ajuns în punctul ce m-i la-m propus pentru odihnă. Foncebadon este o localitate părăsită, fără locuitori. Apărută prin sec. 12-lea în jurul schitului unui pusnic pe nume Gaucelmo, care avea menirea de a ajuta pelerinii în drumul lor. Până la începutul sec. 19 aici a existat  un spital „San Salvador” ocrotit de Regii Spaniei cu condiţia ca vecinii să aibă grijă de starea bună a Drumului. Până în zilele noastre au ajuns doar nişte ruine din el. Pentru comoditatea pelerinilor în ultimii ani, în această localitate, pe lângă alberguele parohial, a fost deschis un restaurant cu meniu din bucate medievale şi un albergue privat cu toate serviciile, inclusiv internet. Eu, deoarece am ajuns devreme, am reuşit să i-au un loc în cel parohial. Este  mic de 14 paturi, dar ospitaliera sensibilă, i-a primit pe toţi doritorii, cazându-i pe saltele la podea. Cina şi micul dejun a fost în comun şi destul de sobru. Aici i-am reîntâlnit pe japonezul Tiuţi, pe Cristof din Franţa, pe Elena din Franţa, pe Ana din Ungaria. Tot aici au rămas şi cele două doamne pe care le-am văzut alergând dimineaţă. Am aflat, că sunt mama cu fiica, mama se plângea de dureri la genunchi. Nici nu-i de mirare… drumul nu iartă. Fonsebadon-ul este situat la poalele munţilor Leon,  în timpul nopţii  aerul este rece, aşa că am avut nevoie de mai multe plapume. 

A doua zi totul a fost o splendoare! Am urcat muntele Leon, am trecut pe la Crucea de fier înaltă de 15 m. Una dintre cele mai înalte de pe Drumul lui Santiago. Conform tradiţiei, pelerinii aruncă aici, câte o piatră, pentru iertarea păcatelor şi ca Drumul să fie mai uşor. Am avut şi eu una, adusă chiar din curtea casei unde locuiesc în Moldova. Curând am ajuns la Manjarin, o localitate în munţi, părăsită de locuitori. Există doar un albergue, ce activează graţie entuziasmului gazdei de aici. Nu nici are lumină electrică sau alte servicii minime necesare pelerinilor, dar, în schimb, cu tradiţii filozofice profunde. Am trecut pe acolo cu un mesaj din partea lui Leonid, am făcut câteva poze cu gazdele şi am plecat mai departe. Era abia 7 dimineaţa, aerul era foarte proaspăt, frumuseţea peisajului încântătoare de î-ţi ridica sufletul în înălţimile cerului. Mergeam cu aparatul de fotografiat deschis şi nu conteneam să încerc a prinde farmecul crestelor de munte, care apăreau în faţa noastră ba scăldate de soare, ba acoperite de ceaţa densă cernită peste tot, ba adunată toată într-un singur loc ca în gura unui vulcan, poeniţe de flori multicolore, terenuri fără vegetaţie ca chelia de pe cap. Şi aşa am mers 12 km. prin munte. Am observat încă o dată, că muntele mă prinde bine, îmi place! Am cunoscut-o mai bine pe Elena, franţuzoaica din Lion. Am discutat cu ea, despre călătorie, despre familie, despre istoria Moldovei şi alte lucruri de interes comun. Interesantă era comunicarea. Eu vorbeam spaniola, ea franceza şi ne înţelegeam perfect. M-a întrebat câte limbi cunosc şi când i-am spus, că în afară de română şi spaniolă mai ştiu rusa şi mă descurc şi cu franceza, a zis, că noi ce-i din afara UE avem mai multe capacităţi la însuşirea limbilor, că majoritatea francezilor, dacă cunosc două limbi se consideră foarte inteligenţi. 
  Am aflat mai multe şi despre Ana din Ungaria, o doamnă liniştită, întristată puţin, că s-a despărţit de prietena ei, cel puţin aşa o considera până acum, cu care a venit împreună din Ungaria. S-a ataşat de Elena din Franţa şi mergeau împreună. Dar totul are un sfârşit, în deosebi binele se termină mai repede. De pe povârnişul muntelui se zărea localitatea El Acerbo, acoperişul negru al caselor ne făcea cu mâna…  Adio, Muntele Leon, mergem spre altul!

Am făcut un popas de cafea, m-am întreţinut într-o discuţie cu doi tineri spanioli – Antonio şi Paulo, care începuse vacanţa după liceu cu călătoria pe Drumul lui Santiago. Erau la primul lor Drum şi păreau foarte entuziasmaţi de ce l-i se întâmplă. Pe lângă noi a trecut un pelerin din Japonia. Purta pe cap o pălărie specifică naţională şi în general, era o persoană, ce stârnea curiozitatea altor pelerini şi prin faptul, că nu vorbea cu nimeni, sta singur, mânca singur. Văzându-l mi-a venit ideea să fac o poză cu el şi iată, că peste o jumătate de oră, l-am ajuns din urmă. Făcea un popas la marginea drumului. L-am salutat, i-am spus doleanţa mea, a acceptat cu plăcere şi poza cu Kem Obada o am în colecţia mea! Este al doilea japonez pe care-l întâlnesc pe Drumul lui Santiago.


Mai departe Drumul a fost tot în descensiune prin Muntele Irago. La poalele lui este situată Molinaseca, o localitate frumoasă cu case nobile cu blazoane impresionante, ce ne mărturisesc despre trecutul ei bogat.

Imaginea este împodobită de podul de peste râul Meruelo, apele căruia în epoca romană serveau la exploatarea minelor de aur iar în prezent este un frumos loc de plajă şi odihnă. Înainte de ajunge pe pod am admirat biserica Sfânta Maria de las Angustias, deasupra podului se află biserica Sfântul Lazăr. Străzile sunt drepte, pavate cu pietre şi bine întreţinute. Am făcut un mic popas la marginea localităţii şi mi-am îndreptat paşii spre Ponferrada.

Ponferrada este capitala regiunii Bierzo, un important oraş minier, în epoca romană abunda în mine de aur, din acest fapt i se mai zicea şi „El Dorado” („Aurul”) peninsulei.

În a. 1080 la periferia oraşului, peste râul Sil a fost construit un pod de fier, numit „Pons Ferrada” , de unde î-i trage şi numele de Ponferrada (Podul de fier). Am ajuns la Ponferada destul de comod şi cu dispoziţia la maxim. În albergue, ce paotră numele de San Nicolás de Flüe lume multă, pe măsura capacităţii de cazare a cca 210 persoane. L-am reîntâlnit pe Ignacio cu grupul lui de cunoscuţi şi multe alte persoane cu care ne-am reântâlnit de nenumărate ori. Până la 14, ora deschiderii,  am reuşit lejeri să mă aduc în ordine, adică baie, spălat rufe, aşa că imediat după cazare am ieşit să i-au  masa cu Ignacio. A fost un prânz ordinar, doar că s-a discutat mai mult despre istorie, educaţie, separatism.
După puţină odihnă am ieşit să cunosc oraşul.
De mare interes este biserica Maica Domnului de la Encina, (patroana regiunii Bierzo) unde se păstrează imaginea Maicii Domnului imprimată în tulpina unui copac, găsită după cum spune legenda de către un cavaler al Ordinului Templarilor, în timpul construcţiei bisericii. Acest fapt este mărturisit şi de inscripţia de pe monumentul din Piaţa Mare a Primăriei oraşului.
Spitalul Reginei, fondat de către Regii Catolici, biserica Sfântul Andrei, muzeul mănăstirii Concepţioniştilor, Casa Consistorial de pe Piaţa Primăriei, Turnul Ceasornicului, un vestigiu din cetatea medievală şi desigur Cetatea Templarilor, ridicată în sec. 13 de către cavalerii Ordinului Templarilor, şi care, incontestabil, i-a ridicat importanţa şi caracterul de fortăreaţă pe Drumul lui Santiago. Toate de o măreţie sublimă şi într-o stare foarte bună.
Am făcut foto, am admirat şi spre seară am revenit în alberghue. În curte erau mulţi pelerini, discuţii, plimbări . La masa, la care m-am aşezat, am cunoscut o doamnă din America, pe nume Brigitte, învăţătoare de profesie. Mi-a spus, că în America a avut un elev original din Moldova, pe care-l apreciază pentru agerimea minţii lui. Doamna vorbeşte fluent spaniola şi din acest motiv am avut o discuţie lungă şi interesantă. Mi-a povestit ca a venit pe Drumul lui Santiago pe o perioadă de două luni, că călătoreşte încet, face puţini km. pe zi, iar în localităţile care î-i plac rămâne mai multe zile. O încântă oamenii, peisajul, se simte fericită, că a ajuns pe acest traseu spiritual şi că, î-l găseşte foarte potrivit de a-şi încărca bateriile pentru perioada de muncă activă a anului. În Ponferrada va rămâne pentru vreo patru zile, dar de data asta din motiv, că are o infecţie de la muşcături de purici. Era într-o stare jalnică, umflată, cu vezici purulente, uf! Ne-am despărţit ca două prietene şi am mers în odaie. Aici am avut o altă surpriză plăcută. O tânără, Iulia, foarte drăguţă şi sociabilă era în plină desfăşurare a unui sondaj în rândurile pelerinilor despre Drumul lui Santiago. Călătorea împreună cu mama ei. M-a mirat asemănarea lor fizică cu o fostă colegă de serviciu de origine estoniană, ca mai apoi să aflu, că şi ele de fapt, erau de origine estonă, dar cu cetăţenie americană în prima şi a doua generaţie. Iulia făcea studii în Spania şi acest sondaj era pentru teza ei de curs. Am discutat multe şi diferite, bineînţeles şi asupra acestui chestionar. Sunt două doamne frumoase, inteligente, sociabile, două fiinţe deosebite! Am avut o zi frumoasă şi cu acest sentiment am mers la culcare.