Din Carrion de los Condes pe o distanţă de 17 km.- cât vedeai cu ochii numai câmp deschis iar sub picioare bucăţi de piatră de toate mărimile. Sigur a fost cel mai plictisitor traseu de până acum. Porţiunea este numită „calzada romana”, adică drum roman. Mare noroc am avut, că era dimineaţa devreme şi timpul s-a răcorit puţin. Nici nu vreau să-mi imaginezi cum ar fi să mergi pe acest drum în plină zi, pe un soare dogorâtor?! Restul, 16 km au trecut prin localităţi mici fără mare importanţă istorico - culturală. Iniţial, intenţionam să fac popasul de noapte în Sahagun, dar mă cam dureau picioarele şi am rămas în San Nicolas del Real Camino. E un satuc mic cu câteve case, are două baruri – restaurante, un albergue privat foarte bine dotat. Biserica „Sfântul Nicolae de Bari” de aici este o măreaţă construcţie în stilul specific zonei, Ţării Câmpurilor, cum mai este numită Provincia Palencia. Apropo, este şi ultima localitate din această Provincie. Urmează Provincia Leon. A fost un sejur foarte comod: albergue cu restaurant, curtea plină cu flori, linişte, tocmai bine după gălăgia şi forfota din Carrion de los Condes. Am observat, că e foarte bine venit un sejur într-o localitate mică după animaţia unui oraş mare. Printre puţinii pelerini am făcut cunoştinţă cu o tânără din Barcelona, profesoară, care ştia câte ceva despre Moldova şi chiar intenţionează să ne viziteze ţara. O domniţă cu un fizic firav, dar cu mare forţă interioară!
Sahagún, este un orăşel fovorizat de amplasarea sa pe Calea Comerţului (Trajana). A cunoscut o evoluţie economico-culturală amplă, încă din epoca romană, fiind considerat ca leagăn al regilor, sfinţilor şi înţelepţilor. A apărut cu cca 9 secole în urmă în jurul mănăstirii medievale „Benedictino de San Benito”, construită în memoria Sfinţilor Facundo şi Primitivo, martiri evanghelişti, decapitaţi şi aruncaţi în râul Sea, din preajmă, înmormântaţi apoi, de către creştinii din localitate. Înflorirea a cunoscut-o în epoca medievală, pe timpul domniei regiilor Alfonso al III-lea şi Alfonso al VI-lea. Prin acordarea diferitor înlesniri, au fost atraşi pentru a locui aici, oameni bogaţi, înţelepţi ai timpului, meşteri, artişti de origine musulmană, evrei, francezi, castelani din întreaga Spanie. S-au amestecat limbile, culturile, stilurile. Fiecare etnie a contribuit cu specificul ei la crearea economiei, culturii şi artei. În aceste condiţii a apărut stilul mudejar, un stil de arhitectură, care constă în îmbinarea armonioasă a diferitor stiluri, prin utilizarea materialelor netradiţionale arhitecrueii spaniole, cum ari fi ceramica din lut, lemnul, lampagii din lut, piatra.
Oraşul Sahagùn, impresionează prin numărul mare de monumente istorice, preţioase, ce inundă prin frumuseţea lor străzile localităţii, printre care aşi menţiona: Biserica San Tiso (sec.12) şi San Lorenzo (sec. 13), ambele reprezintă stilul romano-mudejar, La Trinidad (sec.16) în stilul neoclasic, San Juan de Sahagùn (sec. 17), fosta mănăstire franceză „Sanctuarul Preacurata Pelerina”, Muzeul Mamelor Benedictine . Dar, ironia sorţii, în pofida acestor frumuseţi, a fost catalogat drept capitală a sărăciei romane, din motiv, că utiliza în construcţie, predominant, lampagii din lut în locul pietrei. Oraşul marchează mijlocul traseului, Drumului Francez.
A fost un mare cadou, pentru ziua de azi, vizita acestui oraş!
Peste 5 km. a urmat Calzada de Coto, iar de aici Drumul lui Santiago a intrat într- o alee de platani, cu umbră, bine amenajat, cu scaune de odihnă pentru pelerini. Admirând culorile câmpurilor cu culturi agricole, am ajuns la Bercianos del Real Camino, iar de acolo la Burgo de Ranero El, unde am făcut popasul de odihnă. O localitate de mărime medie cu case construite din lampagii din lut, la fel şi albergule, dar care apără foarte bine de căldura vierii şi creează un confort necesar pentru odihnă. La intrare în sat pelerinii erau întâmpinaţi de un bărbat, care-i saluta cu bucurie şi le dăruia câte o poezie compusă de el. Spre seară am vizitat biserica din localitate, o clădire veche din lut. La biserică am aflat, din povestirile altora, că "poetul" este de fapt animatorul satului, cu mare respect pentru pelerini.
Deşi e o localitate mică sunt şi câteva albergue private. În cel municipal, lume multă, de alt fel şi pe stradă pelerini mulţi. Pentru prima dată am pregătit prânzul în bucătărie, am servit masa împreună cu o familie din Madrid şi cu gazda căminului, într-o ambianţă plăcută .
Următoarea zi am trăit o frumoasă poveste în sânul naturii. La ieşirea din Burgo de Ranero El dimineaţa, am fost petrecuţi de un cor de broaşte de o încântare sublimă, ecoul lui se auzea în depărtare. De aici probabil provine şi denumirea localităţii (ranero în traducere înseamnă broaşte). Curând Drumul a revenit pe frumoasa alee de ieri. Frumuseţea lanurilor înrourate ce scăldau privirea cu varietatea culorilor de verde, galben, roşu. Pe o parte a Drumului, Luna plină şi destul de luminoasă pentru această oră. Pe partea opusă încet-încet, se ivea Soarele, întinzând-şi blând razele de după munţii Leon, care se conturau în depărtare. Totul în jur era o încântare! Nu mai îmi amintesc să fi avut o dimineaţă mai frumoasă!
Peste vreo 13 km. a ajuns în localitatea Reliegos. Umbra copacilor de pe aleea superbă ne-a protejat până la podul de peste râul Esla, de la intrarea în orăşelul Mansilla de las Mulas.
Mansilia de las Mulas este un orăşel cu cca 2 mii locuitori, amplasat între munţii Leon şi Ţara Câmpurilor. Probabil şi din acest considerent a fost mereu un centru comercial important în regiune.
S-au pîstrat şi până acum resturile cetăţii medievale ce înconjura oraşul cu cele patru porţi de intrare, din patru puncte cardinale. Numărul porţilor ne duce la gândul, că pe timpuri, a fost o localitate solicitată de vizitatori. Acest fapt a contribuit la apariţia numărului mare de spitale, trei la număr, două mănăstiri şi şapte biserici, monumente importante, ce-i conferă imaginea de centru cultural cu mare încărcătură istorico-culturală de pe Drumul lui Santiago.
Până în zilele noastre s-au păstrat vestigii din mănăstirea „Sfântul Andrei”, bisericile „Sfântul Lorenzo” şi „Sfântul Nicolae”. O parte din clădirea templului „Sfântul Martin” este utilizată, în zilele noastre, ca sediul pentru Bibliotecă şi al Casei de Cultură. Clădirea mănăstirea „Sfântului Augustin” este în proces de renovare cu destinaţie ulterioară ca Muzeu Etnografic. Ca obiecte de cult, funcţionează biserica „Sfânta Maria” şi cea a „Maicii Domnului de Graţie”. Este un orăşel foarte comod, bine îngrijit şi bine păstrat, cu străzi curate, cu o mulţime de clădiri ce te fascinează! Regret, că l-am traversat în grabă, aşi vreau cândva să –l pot revedea.
Apoi, Drumul a fost mai puţin comod. A trecut mai mult pe marginea caroseriei, până în localitatea Puente de Villarete. Denumirea, bănuesc, că se trage de la podul lung de la margine, despre care se spune, că ar fi fost construit de către prizonierii austrieci capitulaţi de romani în războaiele purtate. Podul a suferit multe renovări, cele mai importante au avut loc în a. 1833 şi în prima jumătate a sec. XX. Are o lungimea impresionantă, de cca 200 m. şi ne duce cu imaginaţia la dimensiunile râului peste care a fost construit şi care acum e secat… Alte obiecte de interes nu mai sunt. Am rămas aici să mă odihnesc. Am fost la frizerie, mi-am adus în regulă manichiura, părul, mă pregătesc pentru vizitarea oraşului Leon!!! M-a sunat un tovarăş de Drum, care a plecat deja acasă şi mi-a sugerat ideea, că poate i-au un autobus până la Leon, că a văzut mulţi pelerini ce au procedat în acest mod. Nu, decizia mea este să parcurg pe jos tot Drumul lui Santiago până la final.
